Nu ne simțim uneori superiori acelora care au trăit cu mult timp înaintea noastră? De ce? Am reinventat noi roata? Suntem mai presus pentru că ne deplasăm în căruțe motorizate, pentru că un chip poate memora în locul nostru, sau pentru că putem ucide în masă printr-un singur gest, o banală apăsare pe buton? Eu nutream acest sentiment până am ajuns în Pompei, orașul acoperit de lava Vezuviului în anul 79.
Aşteptam cu nerăbdare să îmi vină rândul la intrarea în incintă orașului antic. Un domn molatic ascuns în umbră mi-a rupt biletul și m-a lăsat să intru. Am reușit să fac abstracție de miile de picioare, tricouri și rucsacuri care treceau pe lângă mine. Urcând pe Via Marina spre centrul Pompeiului vechi, priveam zidurile goale ale caselor, odinioară pline de oameni veseli, pline de culoare și de spiritul lui Bachus. Undeva pe partea stângă a străzii, se află casă fraților Remus și Romulus. Așa s-ar zice, că aceea ar fi fost a lor. Simțeam o liniște sacră.
Pompei avea la data distrugerii lui aproximativ zece mii de locuitori și un centru format din Forum Civile cu un porticus pe două nivele, diferite instituții, piețe, temple și grânar, ale căror fasade erau acoperite cu marmură albă. Grandios! Totuși, nu erau noutăți. Cu toții știm că românilor le plăcea să trăiască în frumos. Dar cum?? Cum trăiau într-adevăr? Cum se încălzeau? Prin ce mijloace își preparau mâncarea? Ce era important pentru ei? Pasam petrotuarul străzilor late și vroiam să aflu totul.
Încet, încep să descopăr detalii. Pereții clădirii numită bassilica – locul unde se încheiau afaceri, astăzi l-am numi bursă, dar și unde judecătorul îi condamnă pe cei certați cu legea – erau plini de inscripții, ba unele chiar vulgare la adresa judecătorilor. Cetățeni revoltați… Câteva străzi mai încolo fațada spălătoriei lui Stefanus, în care se curățau și vopseau țesături, era folosită pentru reclamă electorală.
Apoi, oriunde în Pompei-ul antic se putea găsi un mic restaurant, pentru o gustare caldă, o baie comună cu apa rece și caldă, magazine pentru diferite cumpărături și temple pentru rugăciune. Existau treizeci de cuptoare de pâine și cel puțin un hotel cu restaurat și magazine la una din intrările în oraș. Iar casele locuitorilor, cu grădini interioare, fântâni arteziene și pereți pictați, le oglindeau plăcerea de a trăi. Pompeienii mergeau la teatru cu soțiile lor, organizau lupte cu gladiatori și vizitau casa plăcerilor, unde doamnele le îndeplineau dorințele. Își luau timp pentru suflet.
Casele le-au fost strivite de lavă. S-au despărțit destine. Atunci. Acum, Pompei ne dezvăluie misterul. Mie mi-a dovedit că doar timpul trece, că noul nu crește valorile vieții, că oamenii au fost întotdeauna gurmanzi, esteți, sufletiști, egoiști, sensibili sau luptători, că doar noi înșine hotărâm modul în care vrem să trăim.
Vizitând casele vechi de două mii de ani, aflându-mă sub acoperișurile lor, stând în față amprentelor obiectelor distruse și ale oameni fugind din casele lor, cu desăgi, copii și slugi, salvate cu grijă de către arheologi, am primit o lecție de viață. Acei oameni gândeau ca noi, iubeau ca noi, se certau în campania electorală, aveau reguli ce circulație în oraș… Le lipseau… ce? Tehnica de azi? Blue jeans? Energia electrică? Am perceput totul ca pe o întoarcere în timp. Iar eu ajunsesem acolo doar pentru a vizită niște ruine…