Parisul nu înseamnă doar bulevarde elegante, cafenele și muzee. În spatele imaginii romantice, „Orașul Luminilor” este și un oraș al morții – dar într-un sens surprinzător: marile sale cimitire au fost concepute ca spații de promenadă, reflecție și chiar bucurie de a trăi, nu doar locuri de doliu.
Astăzi, cimitire precum Père Lachaise, Montmartre sau Montparnasse au devenit atracții turistice în sine, combinând arhitectura funerară spectaculoasă cu natura, istoria și povești memorabile.
Père Lachaise. Un „oraș” al morților care a inventat cimitirul-parc
Père Lachaise, aflat în estul Parisului, se întinde pe 45 de hectare și adăpostește aproximativ 70.000 de morminte. Pentru mulți, este cel mai cunoscut cimitir din Europa – poate chiar din lume. Aici își dorm somnul de veci Édith Piaf, Frédéric Chopin, Oscar Wilde sau Jim Morrison, mormintele lor fiind căutate de milioane de vizitatori.
Deschis în 1804, în același an în care Napoleon a decretat mutarea cimitirelor în afara orașelor și eliminarea gropilor comune, Père Lachaise a fost conceput de la început ca un spațiu aerisit, pe un teren în pantă, cu alei pavate, vegetație și monumente spectaculoase. Era o ruptură totală față de curțile bisericilor supraaglomerate, considerate insalubre și periculoase pentru sănătate.
Cimitirul arată ca un mic orășel: alei pietruite, „străzi” cu nume, capele funerare care seamănă cu niște case în miniatură, coline, colțuri umbrite și zone „romantice” cu poteci șerpuite. Te poți rătăci ușor, dar exact asta e ideea: să hoinărești, să gândești, să contempli.
Oscar Wilde are un monument descris de sculptorul Jacob Epstein ca „un demon-înger în zbor”, sculptat dintr-un bloc uriaș de calcar adus de la Londra în 1912, care a stârnit scandal la vremea lui. Părțile considerate indecente au fost vandalizate în anii ’60 și nu au mai fost regăsite niciodată – o legendă urbană spune că administratorul le-ar păstra pe birou, lucru pe care acesta îl neagă.
De la criza gropilor comune la nașterea cimitirului-grădină
La mijlocul secolului al XVIII-lea, Parisul avea o problemă serioasă: morții. Cimitirele erau pline, mormintele suprapuse, iar mirosurile și infiltrațiile ajungeau până în pivnițele caselor. În 1780, la cimitirul „Les Innocents”, un zid de subsol a cedat sub presiunea osemintelor, iar cartierul a fost cuprins de duhoare. A urmat închiderea cimitirului și transferarea osemintelor într-o carieră părăsită – viitoarele Catacombe ale Parisului.
Revoluția Franceză a agravat problema: execuțiile la ghilotină produceau un număr uriaș de cadavre, iar autoritățile trebuiau să găsească soluții rapide. Se credea că „vaporii” cadavrelor sunt sursă de boală, deci mutarea cimitirelor în afara orașului era și o măsură de sănătate publică.
Noua generație de cimitire – Père Lachaise, Montparnasse, Montmartre – a fost gândită ca spații deschise, aproape ca niște parcuri. Modelul a traversat Atlanticul: Mount Auburn Cemetery, lângă Boston, a fost proiectat direct după exemplul Père Lachaise și a devenit o destinație de promenadă pentru localnici, inspirând apoi apariția unor cimitire similare în SUA și, indirect, a marilor parcuri urbane precum Central Park din New York.
Montmartre și Montparnasse. Povești, artiști și… pisici
Cimitirul Montmartre, inaugurat în 1825, reflectă istoria artistică a cartierului. Aici sunt îngropați Edgar Degas și compozitorul Hector Berlioz, cel din urmă atât de atașat de acest loc încât își plimba des pașii pe alei, mai ales pe ploaie, și a mutat aici rămășițele primei sale soții.
În prezent, aproximativ trei sferturi dintre vizitatori sunt turiști. Restul sunt localnici. Unii vin atât de des, la ore atât de fixe, încât personalul îi recunoaște după „program”: „Doamna de la ora 8”, „Domnul de la 15:42” care pleacă mereu la 16:18 și apoi traversează la cafeneaua de vizavi pentru un rebus.
Pe lângă mii de morminte, Montmartre găzduiește și o mică „colonie” de pisici. În anii ’80 se spune că erau până la 400 de pisici abandonate prin cimitirele Parisului. Astăzi, o asociație numită L’École du Chat se ocupă de ele: le hrănește, le sterilizează, le tratează și le dă nume – de la Mercedes la Zorro. „Atmosfera liniștită a unui cimitir se potrivește ritmului de viață al unei pisici”, spune Nathalie Rossi, reprezentanta organizației. Pisicile aduc un soi de căldură și viață unui spațiu perceput altfel doar prin prisma morții.
Montparnasse, în schimb, este plat, dominat de silueta turnului cu același nume, și găzduiește mormintele unor figuri precum Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir. Mormintele lor au devenit un loc de pelerinaj emoțional – acoperite cu buchete, bilețele și urme de ruj lăsate de vizitatori, multe din Asia, mai ales din China, unde De Beauvoir este un reper pentru feminismul contemporan.
Jim Morrison, Serge Gainsbourg și felul în care fanii rescriu sensul mormintelor
Cimitirele pariziene nu păstrează doar memoria clasică a „marilor oameni”, ci devin scene pe care noile generații își proiectează propriile ritualuri și emoții. La mormântul lui Jim Morrison, la Père Lachaise, fanii se strâng în fiecare 3 iulie, uneori însoțiți de muzică și improvizații, transformând locul într-un spațiu pentru comunitate. Dacă în trecut administrația vedea mormântul ca pe o sursă de probleme, astăzi îl consideră un simbol și a adaptat zona pentru accesul persoanelor cu dizabilități.
La Montparnasse, mormântul lui Serge Gainsbourg s-a schimbat și el în timp. Dacă acum 25 de ani era plin de sticle de șampanie și țigări pe jumătate fumate, astăzi omagiile sunt mai mult simbolice: o figurină în formă de varză (aluzie la albumul „L’Homme à Tête de Chou”) sau bilete de metrou în găleți metalice, în memoria cântecului „Le Poinçonneur des Lilas”. Lângă el, mormântul lui Jane Birkin, partenera și muza lui, este decorat cu un mic maimuțoi de pluș – referință la coperta albumului „Histoire de Melody Nelson”.
„Mère Lachaise”. Cimitirul ca spațiu de memorie feministă
Deși pline de nume celebre, cimitirele pariziene reflectă și un dezechilibru de gen: la intrarea în Père Lachaise, pe harta oficială, doar 15 din 114 „personalități” marcate sunt femei. Jurnalista Camille Paix a creat conceptul „Mère Lachaise” – o lectură feministă a cimitirului, care scoate la lumină poveștile femeilor uitate sau trecute în plan secund.
De Ziua Tuturor Sfinților, ea organizează un fel de „Toussaint feminist”: aduce flori la mormintele unor femei importante – de la jurnalista Gerda Taro la scriitoarea Gertrude Stein – și povestește publicului despre viețile lor. Pentru Paix, este „un act de memorie și de sărbătoare”, o formă de a spune poveștile lor într-un mod luminos, nu solemn.
Cimitirele ca „biblioteci ale morților”
În toate aceste locuri, de la Catacombe până la Montmartre, se conturează aceeași idee: cimitirele nu sunt doar arhive de pietre funerare, ci adevărate „biblioteci ale morților”. Fiecare piatră este un volum, fiecare nume o poveste, iar modul în care citim aceste povești spune la fel de multe despre noi, cei vii, cât spune despre cei care au trecut dincolo.
Vizitatorii vin pentru liniște, istorie, artă, dar și pentru a simți că se conectează, fie și iluzoriu, cu oamenii pe care i-au admirat – artiști, filosofi, scriitori, muzicieni. Iar Parisul, cu cimitirele sale-parc, reușește să transforme această întâlnire cu moartea într-un prilej de reflecție asupra vieții.
Legături între Paris și România – de la Enescu și Brâncuși la „Bellu, Père Lachaise-ul Bucureștiului”
Legătura României cu „Parisul cimitirelor” nu este doar simbolică, ci și foarte concretă. În marile necropole pariziene își dorm somnul de veci câteva dintre cele mai importante nume ale culturii române. La Père Lachaise este înmormântat compozitorul George Enescu, considerat una dintre marile personalități ale muzicii europene, care și-a petrecut o bună parte din viață la Paris.
În Cimitirul Montparnasse, spațiu asociat cu artiștii și intelectualii secolului XX, regăsim mormântul dramaturgului Eugene Ionesco și al sculptorului Constantin Brâncuși, două repere majore ale avangardei și modernismului, profund legați de scena artistică pariziană. Tot aici se află și celebra sculptură „Sărutul”, realizată de Brâncuși pentru mormântul Tatianei Rachewskaia, devenită în timp una dintre cele mai discutate piese de artă funerară din Paris.
Legătura funcționează și invers: în București, Cimitirul Bellu este adesea descris ca „Père Lachaise-ul României”, un loc unde sunt îngropați „aproape toți cei care contează” în istoria și cultura română – scriitori, artiști, oameni de știință, politicieni – și unde monumentele și mausoleele transformă cimitirul într-un adevărat muzeu în aer liber.
Vizitează Parisul!